Mai mult, în ultimii ani, o serie de dezvoltări recente au suscitat un interes crescut în domeniul psihoterapiei: orientarea somatica, mindfulness, momentul prezent, relaționalitatea, importanța acceptării și empatiei, insight-urile provenite din teoria atașamentului și a auto-reglării; fiecare dintre ele integrează și sunt integrate în Focusingul, avnsând, astfel, nuanțe diferite. Vor fi redate, în continuare, câteva perspective sugestive pentru felul în care acest proces viu și natural la care ne referim prin Focusing reprezintă un teren comun și fertil pentru multe modalități terapeutice.
Numeroase exemple aplicative a descris și A.W. Cornell, în elocventa sa carte ”Focusing in Clinical Practice”; autoarea a adus în discuție „parteneriatul natural” pe care Focusingul îl face cu IFS (modelul de psihoterapie al sistemelor familiale interne), în timp ce subliniază compatibilitatea dintre cele doua procese și faptul că practicienii IFS invită frecvent la conștientizarea corpului, folosind în mod explicit tremenul de „felt sense”, cu referire la ceva vag, nediferențiat, care se dezvăluie treptat. Aducând Focusingul în IFS și IFS în Focusing, se poate susține și mai mult această compatibilitate.
AEDP (Accelerated Experiential-Dynamic Psychotherapy) a fost creată de Diana Fosha, care afirmă filozofia centrală din spatele muncii sale:
„A trăi o viață plină și conectată în fața dificultăților și chiar a tragediei necesită capacitatea de a simți și de a ne folosi de experiența noastră emoțională. Atât de mult din înstrăinarea și destrămarea vieții familiale și sociale care îi determină pe indivizi să caute terapia poate fi urmărită până la teroarea afectului. . . Dacă experiențele încărcate de afect pot fi făcute mai puțin înspăimântătoare în mediul terapeutic – adică dacă pacienții pot fi ajutați să fie suficient de siguri pentru a simți – atunci ei pot profita de beneficii profunde, pentru că în stările afective de bază există forțe și procese adaptive puternice cu un potențial terapeutic extraordinar.(Fosha, 2000, în A.W.Cornel, 2013, p.190)
Din simplitatea acestei premise fundamentale, Fosha a construit o metodologie complexă și detaliată, care este profund relațională și se bazează pe fundamente teoretice elaborate cu atenție. Importanța afectului ca „aspect conectat, adaptiv, expresiv, comunicativ al experienței umane” este legată de procesul de atașament sigur pentru copil, ceea ce duce la reziliență în fața traumei.
Fosha
Fosha se referă la o „stare de bază” care pare destul de asemănătoare cu Sinele -în – Prezență și spune că încurajarea unui atașament intern sigur prin relaționarea de la sine la sine este un aspect cheie al muncii sale. În ceea ce privește similitudinea sa cu Focusingul, Fosha afirmă că „o parte uriașă a AEDP se referă la explorarea în detaliu și fără așteptări a experiențelor texturate ale persoanei” (comunicare personală, 2012, în A.W.Cornell, 2013, p.190).
Definiția lui Fosha a „afectului de bază” ar putea include felt sens-ul și este destul de compatibilă cu aspecte ale conștientizării din Focusing:
„Termenul de afect de bază a fost ales pur și simplu pentru a se referi la ceea ce este vital și spontan și iese în evidență atunci când eforturile de a înhiba spontaneitatea (adică strategiile defensive) nu sunt în funcțiune. . . Afect de bază sau, mai precis, experiența afectivă de bază, se referă la răspunsurile noastre emoționale atunci când nu încercăm să le mascăm, să le blocăm, să le distorsionăm sau să le reducem sever la tăcere.” (Fosha, 2000, în A.W.Cornell, 2013, p.190)
Experiențierea somatică
Experiențierea somatică (SE) este psihoterapia precesuală creată de Peter Levine (1997, 2010), bazată pe o înțelegere a modului în care procesul natural de reziliență organismică în fața traumei poate fi întrerupt și oprit, dar, de asemenea, facilitat să se reia. Cercetările și lucrările lui Levine dezvăluie rolul cheie al corpului în vindecarea traumei. Conceptul de mișcări ale corpului orientate spre supraviețuire care trebuie să se finalizeze pentru ca trauma să se elibereze este unul puternic și foarte mult în armonie cu ideea din Focusing a procesului blocat care implică ceea ce are nevoie pentru a continua. În crearea experiențierii somatice, Levine a încorporat o conștientizare specifică Focusingului. Modul său de lucru cu clienții implică să le ceară să simtă în corp atât experiențele provocatoare, cât și pe cele pline de resurse. Atât Focusingul cât și Experiențierea Somatică pun accentul pe procesele naturale de vindecare ale corpului și caută resurse de putere și reziliență în experiența corporală simțită a clienților: „Ajutarea clienților să cultive și să regleze capacitatea de tolerare a senzațiilor extreme, prin conștientizarea reflexivă de sine, sprijinind în același timp acceptarea de sine, le permite să își moduleze senzațiile și sentimentele inconfortabile”. (Levine, 2010, în A.W. Cornell, 2013, p. 192)
Psihoterapia Senzorio-Motorie
Psihoterapia Senzorio-Motorie a fost dezvoltată de Pat Ogden, pornind de la metoda Hakomi a psihoterapiei centrate pe corp a lui Ron Kurtz (1997) și destinată ca o sinteză a metodologiilor de lucru cu senzația și mișcarea corpului, dar fără utilizarea atingerii (Ogden et al., 2006). Lucrul pur senzorio-motor nu este încă un proces orientat spre Focusing, deoarece psihoterapia senzorio-motorie ca atare se referă la răspunsurile corpului definite ca „instinctuale și inconștiente” (Ogden et al., 2006). Focusingul aduce în plus o dimensiune a conștientizării corpului care este amestecată și integrată cu felt sens-ul, cu sensul simțit; acesta nu este o experiență instinctuală și inconștientă, ci una care este invitată în mod deliberat și conține o rețea complicată de conexiuni cu sensul vieții și pașii impliciți către înainte.
Cu toate acestea, psihoterapia senzorio-motorie și Focusingul pot fi combinate productiv.
Desensibilizarea și reprocesarea mișcării ochilor
Desensibilizarea și reprocesarea mișcării ochilor (EMDR), dezvoltată de Francine Shapiro (2002), este o abordare psihoterapeutică care include opt faze de tratament, conținând elemente ale multor psihoterapii eficiente în protocoale structurate. În centrul tratamentului, terapeutul facilitează mișcarea ochilor clientului în câmpul său vizual. Există o componentă de mindfulness a conștientizării deschise, prin faptul că clientul este instruit să „observe doar ce se întâmplă”.
Armstrong (1998) scrie despre combinarea Focusingului și EMDR în tratarea traumei, descriind propria sa practică cu adulții care se recuperează după efectele traumei din copilărie, în special în urma abuzului sexual. A sta cu materialul traumatic în compania cuiva care oferă apropiere fără intruziune, ca în Focusing, este o experiență profund corectivă, în timp ce EMDR adaugă capacitatea de a accesa brusc materialul traumatic. Mary C. Howard, psihoterapeut instruit atât în EMDR cât și în Focusing, relata: „Focusingul mi-a oferit un nou mod de a ajuta clienții să-și regleze sistemele nervoase, precum și de a-i învăța cum să se autoregleze. Îmi place mai ales ideea de Relație Interioară (Inner Relationship) pentru a-l ajuta pe client să fie Sine-în Prezență (Self in Presence).
Orice este acolo pentru client trebuie să fie onorat și recunoscut. Recunoașterea este cel mai bun mod de a fi prezent, pentru că validarea are loc într-un mod fără prejudecăți. Îmi place Focusingul pentru că este atât de blând și corpurile lor sunt întotdeauna la conducere. Din EMDR folosesc stimularea bilaterală pentru momentele în care oamenii sunt se află într-un cerc vicios, blocați în capul lor, când le este greu să se stabilească în corpurile lor și, astfel, prin Focusing, devin suficient de liniștiți pentru a accesa și a rămâne cu felt sens-urile lor”. (în A.W. Cornell, 2013, p. 196)
Focusingul a apărut din colaborarea de cercetare dintre Eugene Gendlin și Carl Rogers, informată de perspectiva filosofică a lui Gendlin. În munca lui Rogers, acest flux s-a revărsat în Terapia centrată pe persoană (Rogers, 1961), o metodologie înfloritoare în multe zone ale lumii psihoterapiei (Mearns și Thorne, 2007; Warner, 1998). Psihoterapia experiențială a fost fondată de Gendlin (1973) și, astăzi, i s-au alăturat numeroase direcții de practică (Purton, 2010), toate împărtășind perspectiva că esența schimbării se află în procesul de experiențiere al clientului.
În psihoterapia experiențială, Focusingul este deja la el acasă. Acesta poate fi, de asemenea, adus fără probleme în Terapia centrată pe persoană, prin accentul pus pe înțelegerea cadrului de referință al clientului (Purton, 2004), la care se poate adăuga o atenție către ceea ce se formează în contextul experiențierii clientului (Gendlin, 1968).
Psihologia Sinelui
Psihologia Sinelui (Self Psychology), fondată de psihanalistul Heinz Kohut (1984), a devenit o mișcare prolifică în psihanaliza de astăzi (Lessem, 2005; Stolorow și Atwood, 1992), punând un accent puternic pe potențialul relației dintre terapeut și client de a umple deficitele în experiențele de dezvoltare relaționale ale clienților, care ar fi trebuit să fie, în fapt, hrănitoare. Psihologia Sinelui este una dintre ramurile psihoterapiei psihodinamice care consideră abordarea inconștientului și interpretarea transferului ca fiind concepte psihoterapeutice cheie.
Unul dintre modurile principale ale procesului terapeutic în Psihologia Sinelui este un fel de acordaj pe care Rowe și MacIsaac îl numesc „expanding attunement” („acordaj în expansiune”):
„Aceasta nu este doar o chestiune de ascultare a conținutului a ceea ce spune pacientul, ci și o acordare la modul în care pacientul experiențiază ceea ce spune. . . Extinderea acordajului este un proces intersubiectiv prin care analistul încearcă pe cât mai îndeaproape posibil să experimenteze ceea ce experiențiază pacientul, care include experiența simultană a pacientului cu privire la analist.” (1991, în A.W. Cornell, 2013, p. 187)
Acest tip de acordare este profund compatibil cu procesul de Focusing și este greu de conceput cum un clinician ar putea măcar să urmeze acestă idee fără să invite sau să aibă acces la o formă de conștientizare interioară simțită.
