Un Felt Sense este un sens simțit mai mult decât corporal
”Corpul meu este capabil să produca pași care nu s-au mai întâmplat niciodată in istoria lumii. Nu este asta glorios?” Eugene Gendlin (1990)
În viziunea lui Gendlin, sensul corporal (the body-sense) conține deja toate formele, toată cultura și toată viața cuiva; și, totuși, implică mai departe. El nu este doar un produs al evenimentelor sau al culturii, iar acest lucru poate fi observat în momentele de liniște, atunci când psihoterapia funcționează sau atunci când clienții relatează: „simt ceva pentru care nu există cuvinte”. Aceștia afirmă, de fapt, că nu există forme sociale pentru ceea ce experiențiază, pentru că cuvintele sunt forme sociale.
Pentru Gendlin, corpul este mult mai mult decat ceea ce, în mod uzual, numim „corpul”, el este mult mai vast decât fiziologia, mult mai vast, spune el. Traim fiecare situație cu corpul, el simte nenumărate lucruri, toate în același timp, corpul este cel care determină și implementează următorul pas, este cel care vrea o soluție, care cere o vindecare, ceva mai bun decât a avut și pentru care, de cele mai multe ori, nu există cuvinte pentru că, în mod paradoxal, acest lucru nu s-a intâmplat încă.
A descrie un Felt Sense ca fiind „corporal” (precum în utilizarea cotidiană a limbajului) reprezintă, totuși, o scurtătură teoretică care duce la o restricție în practică. Nu fiecare persoană dorește să se simtă în sau să simtă din interiorul corpului său (de exmplu, clienții care au suferit abuzuri fizice sau cei care au tulburări de alimentație) și aproape nimeni nu înțelege cuvântul „corp” așa cum o face Gendlin. Caracteristicile esențiale ale unui Felt Sense nu sunt acelea că se manifestă în corp, ci, mai degrabă, că depășește ceea ce știm deja, gândim și suntem capabili să exprimăm.
Percepem acest „mai mult decât cunoscut” ca pe un sentiment sau ca pe o noțiune, ca pe o direcție în care ceva din noi vrea să avanseze. Faptul că aceste percepții sunt numite corporale se datorează necesității de a le distinge de gândirea cognitivă relevată în cuvinte și fraze deja conceptualizate. A ne percepe pe noi înșine cu o conștiință interioară nu înseamnă întotdeauna că simțim ceva corporal. De asemenea, în gândirea creativă și în imagerie, putem ajunge la marginea a ceea ce știm în mod explicit și acolo putem lăsa să se dezvolte un sens simțit, un Felt Sense. Că toate aceste percepții sunt în același timp „leiblich” (corporale) – ca în noua definiție a lui Gendlin a termenului „corp” – este în esență corect, dar senzația corporală nu trebuie să fie întotdeauna cea mai potrivită modalitate prin care toată lumea să aibă acces la experiența implicită.
Felt Sense-ul nu este un „lucru”
În plus, presupunerea că Felt Sense-ul se află în corpul nostru, așteptând să fie descoperit este expresia modului nostru comun de gândire care tinde spre reificare. Aceasta este o concepție greșitã. Creăm un felt sense prin direcționarea atenției noastre către ceva ce simțim, dar nu suntem capabili să exprimăm. Fiecare conținut al experienței are ceva ce putem descrie și exprima, dar și mult mai mult, pe care îl intuim și simțim, dar pe care încă nu îl putem exprima în cuvinte. Fiecare bucățică de experiență este ca și cum ar fi „bipolară”: are aspecte explicite și implicite. Prin referirea directă la aspectele implicite, creăm un întreg experiențial care apoi stă ca un „…… (ceva)” fără cuvinte în fața noastră. Pentru a defini acest aspect, Gendlin a creat termenul de „Felt Sense”.
Felt Sensul nu există fără un subiect
În mod normal, se consideră: dacă un Felt Sense interacționează cu așa-numitele „simboluri” (cuvinte sau imagini interioare), atunci ar avea loc o „Schimbare Simțită” (Felt Shift): o schimbare simțită pozitiv în trăire ( „Befindlichkeit” – sentiment), combinată cu un insight mai profund și o înțelegere extinsă. Dar un Felt Sense poate interacționa, de asemenea, cu „simboluri” corporale, cum ar fi atingerea, gesturile, mișcările și acțiunile și poate fi dus mai departe, cu grijă, prin acestea. Dacă se iau în considerare aceste posibilități, se deschide imediat un domeniu mai larg în practica Focusingului.
Cu toate acestea, toate aceste interacțiuni ale unui „Felt Sense cu … (ceva) ” sunt precedate și bazate pe – și acest lucru este fundamental – interacțiunea dintre Felt Sense și subiect. Prima interacțiune are loc între mine și Felt Sense. Această interacțiune este baza pentru orice altceva care urmează. Dacă se întâmplă acest lucru, apare un sentiment profund de ajungere acasă, de a fi în mine și de a fi cu mine. Numai aceasta este deja o „Mare Schimbare” (a Big Shift) – chiar înainte ca ceea ce se numește „simbolizare” să aibă loc.
Interacțiunea dintre „Eu” care percepe și Felt Sense-ul care este perceput de „eu” este foarte interesantă. „Eul” poate sta în fața Felt Sens-ului, îl poate privi de la distanță sau poate interacționa cu el și îl poate atinge, Felt Sens-ul se poate deschide către „eu”, „eu” poate intra în interior, poate deveni centrul său, se poate deplasa în el și multe altele. „Eu” poate, de asemenea, să facă sugestii Felt Sens-ului, să-i pună întrebări. Lucrul uimitor la început este că Felt Sense-ul răspunde înapoi.
Răspunde într-o manieră bine ordonată. Este un răspuns fără cuvinte care implică un pas, un pas al modului „corect” de a trăi mai departe. Gendlin a numit această ordine, care este inerentă interacțiunii dintre „eu” și Felt Sens, „ordinea de a duce mai departe”. El a descris-o într-o manieră fenomenologic exactă ca fiind un principiu ordonat al vieții (Gendlin 1996, 1997; Gendlin și Wiltschko 1999).
Felt Sense-ul nu există niciodată numai prin el însuși, nu este doar un fenomen interpersonal, ci și un fenomen relațional intra-personal, ceva care se dezvoltă din interacțiunea dintre „eu” și experiența implicită.
Ceea ce este merge dincolo de concepte
Experiența noastră ne depășește conceptele, chiar și atunci când modelele noastre de limbaj și gândire funcționează în cadrul experienței. Percepem „mai mult” decât ne spun cuvintele. Gendlin ne-a subliniat că există ceva care ne înconjoară cuvintele și conceptele și le depășește și că ne putem referi la acest „mai mult”. Acest „mai mult” nu este un haos confuz, ci este „mai mult decât ordonat” (Gendlin 1986). Există oameni care au nevoia de a găsi un termen pentru acest lucru și doresc să-l numească „spiritual”. Dar, de fapt nu este nimic special. Este viața de zi cu zi, obișnuită, evidentă și nu are nimic de-a face cu ezotericul.
Conceptele sunt funcții ale procesului
Conceptele nu sunt unități constante, definite lexical; ele au o funcție în evoluția proceselor experiențiale și cognitive. Acestea duc mai departe aceste procese și, în același timp, sunt modificate de acestea. Acest lucru redă exact ceea ce este descris prin Focusing și poate fi experiențiat prin el: interacțiunea dintre experiență și concepte creează limbajul, creează concepte și aceste concepte schimbă experiențierea, care, la rândul său, poate duce la noi concepte. Acesta este motivul pentru care Gendlin nu a dorit să construiască un cadru terminologic rigid.
El formulează concepte „ciudate” care pot fi verificate numai prin și cu ajutorul experienței și, în același timp, lasă procesul de experimentare să continue. Unii autori consideră că a-l înțelege pe Gendlin poate avea succes numai dacă cineva este dispus să permită propriei experiențe să ia parte în mod activ, iar acest lucru este neobișnuit pentru majoritatea oamenilor.
Cuvintele singure nu proclamă adevărul
Gendlin subliniază că Focusingul implică a fi cu ceea ce este simțit și intuit ca fiind semnificativ, fără a ști încă, fără a fi capabil să articuleze ceea ce este, ce înseamnă. Din aceast a fi cu „…..” se dezvoltă pași, pași de gândire și vindecare, toți în același timp. Dacă „a fi cu” este exersat, tot ce trebuie spus despre terapia prin Focusing se dezvăluie treptat. Cuvintele și conceptele nu doar ilustrează experiența, ci o schimbă și o duc mai departe. De aceea, ele durează adesea doar pentru următorii câțiva pași: când pătrunzi mai adânc prin ele în ceea ce experimentezi și explorezi, atunci aceste cuvinte și concepte nu se mai potrivesc și trebuie să găsești altele noi.
Prin acest proces este descoperit din ce în ce mai mult și o întreagă dâră de cuvinte este lăsată în urmă. Acest traseu nu proclamă un adevăr veșnic, dar ajută la găsirea locului din care lucrul interior trebuie continuat. Când înțelegem greșit aceste trasee de cuvinte (adică cele ale lui Carl Rogers sau Gene Gendlin sau chiar acestea de aici) ca proclamare a adevărurilor sau le folosim greșit pentru a ne îmbunătăți propriul profil, ne pierdem în dezbaterile inutile, exegetice, de care bibliotecile sunt pline. În loc să discutăm despre „teologie”, ar fi mai bine să „ne rugăm”, ceea ce înseamnă să ne punem propria experiență în cuvinte – și să arătăm interes față de ceea ce spun și scriu ceilalți, față de ceea ce vor să exprime. (Wiltschko, 2002)
In Focusing, partenerul de Focusing al terapeutului este persoana clientului. O persoană are multe aspecte: roluri, capacități, concepte de sine etc. Dar: în fiecare persoană „sălășuiește” „Eu”, așa cum s-ar putea spune metaforic și, în același timp, nu foarte acurat. Acest „Eu” nu este, așa cum termenul tinde în mod inevitabil să implice, un lucru, un obiect. Este subiectul în sine și nimic altceva. El sau Ea este cel sau cea care percepe, care alege, care acționează, care gândește și simte, care experimentează. Nu putem face un pas înapoi în spatele „eu-lui” și să-l vedem ca pe un obiect, deoarece acesta ar fi din nou cineva care face un pas înapoi și vede. Și pe acest „cineva” vrem să-l numim „Eu”, scria Gendlin.
„I” (Eu) – ul necompletat
În versiunea timpurie a teoriei experiențierii (Gendlin, 1964), el spune că persoana este experiența sa; el sau ea „constă” din ea. Imaginea unei persoane ca un lucru închis este lichefiată în fluxul permanent al proceselor experientiale. Ideea de ego este abolită și se dizolvă într-o multitudine de procese interacționale. O schimbare de paradigmă este exprimată aici, care plutea în aer la acel moment – reprezentată de Gregory Bateson și Școala de la Palo Alto.
Această schimbare de paradigmă a deschis numeroase oportunități atât în teorie, cât și în practică. Cu toate acestea, chiar dacă nu apare un termen specific pentru subiect în teoria experiențială a lui Gendlin – Gendlin cu siguranță nu a avut în vedere ideea de a-l aboli; El afirma (Gendlin și Wiltschko 1999): „Dacă nu este nimeni acolo, atunci nu sunt interesat” sau „În terapie, cineva trebuie să stea pe scaunul terapeutului; cine este acel cineva, nu este atât de important” sau „există cineva în fiecare persoană care încearcă să ducă o viață” sau „cineva se uită mereu prin ochii lui (ei) și se uită la tine; perdeaua sau lampa nu se uită la tine”. „Cineva” este o persoană concretă sau alta, nu un rol sau o capacitate, ci un subiect viu, ca un „eu” gol (Wiltschko, 1992).
„Eul” ca subiect al experienței
Persoana poate fi propria sa experiență, „Eu”-ul, cu toate acestea, este subiectul experiențierii și, prin urmare, trebuie distins de acesta: „Eu” -ul are o experiență. Are întotdeauna o relație foarte specifică cu ceea ce experimentează. Sau exprimat într-un mod diferit: „Eul” simte ceea ce experiențiază în prezent într-un mod foarte specific. Acest lucru implică ceea ce va fi experimentat.
Aceasta este o lege a lumii experiențierii: calitatea relației cu conținutul experienței le modelează. Posibilitatea schimbării în experiențiere – și astfel în orice psihoterapie – se bazează pe această lege.
În Terapia prin Focusing (sau Focusing – Oriented Psychotherapy), clientul este invitat să observe această relație cu experiența sa actuală: nu experiența ca atare este atât de importantă, ci mai degrabă modul în care clientul (persoana, „Eu”, subiectul) se simte cu această experiență specifică și modul în care, ”cum”, ar dori să se adapteze sau să relaționeze cu acestea.
Terapia prin Focusing (sau Focusing – Oriented Psychotherapy) este centrată pe „Eu”
Când clientul observă calitatea relației sale cu conținutul experienței sale, de cele mai multe ori tendința de a schimba această relație într-o anumită direcție apare de la sine. Acest „de la sine” și această „anumită direcție” este un mister, o minune naturală a vieții. Din acest „mister” ia naștere întreaga abordare centrată pe persoană și, prin urmare, și Focusing Oriented Psychotherapy: când cineva observă și acceptă, ceea ce este așa cum este, ceea ce este observat se transformă într-o direcție pozitivă de îmbunătățire a vieții.
Relația se schimbă și punctul de referință (conținutul experimentat) se schimbă și el, odată cu ea. Relația se schimbă în direcția pe care Carl Rogers a descris-o astfel: persoana vrea să accepte, să aprecieze, să înțeleagă ce este, vrea să se conecteze cu ceea ce este, să și-l însușească. În funcție de măsura în care acest lucru reușește, conținutul experienței se schimbă sau, mai precis, semnificația pe care experiența o are pentru persoană (unde „conținut” și „semnificație” sunt termeni care descriu doar aspecte diferite ale unuia și aceluiași fenomen).
Prin urmare, Focusing Oriented Psychotherapy nu este în primul rând centrată pe experiență sau experiențiere, ci mai degrabă „centrată pe Eu” (I-centred), motiv pentru care denumirea de psihoterapie experiențială ar fi improprie.
Obviously, there are some ways of experiencing and behaving that cannot be changed very easily.
Acesta este cu siguranță punctul crucial în orice psihoterapie. Aproape orice tip de terapie a dezvoltat concepte și metode pentru a aborda fenomenul de rezistență la schimbare – numai psihoterapia centrată pe client și orientată prin Focusing s-a abținut de la acest lucru. Dintr-un motiv foarte bun, pentru că aici ușa ar fi fost deschisă pentru explicații deterministe, cauzale, pentru a face atribuții patologice și diagnostice – Carl Rogers și-a dezvoltat abordarea pentru a contracara astfel de încercări.
Experiența legată de structură (Structure-bound experiencing).
În Focusing – Oriented Psychotherapy, Gendlin (1964) – pentru problema importantă a proceselor dificile de experiențiere – a propus conceptul de experiență legată de structură: și anume, maniera de a experienția poate fi legată în sau de structura sa. Aceasta înseamnă că relația dintre „eu” și un conținut al experienței este rigidă și stereotipă și, prin urmare, conținutul experienței este imuabil. În cel mai bun caz, acest tip de experiențiere legată de structură ar putea fi rutine care fac viața de zi cu zi mai ușoară, dar, mai rău, obiceiuri care nu îmbunătățesc viața sau, în cel mai rău caz, aceste modele rigide de experiență și comportament nu pot fi nici măcar percepute de persoană.
În Focusing – Oriented Psychotherapy este importantă acceptarea faptul că experiența legată de structură este posibilă (și nu ignorată din optimism înțeles greșit), în plus, ea trebuie recunoscută și făcută accesibilă pentru conștiința interioară. Aceasta este o condiție prealabilă pentru a crea spațiu între „eu” și experiența legată de structură. Spațiul (Freiraum) este antagonistul limitării structurale.
„Egoul”
Atunci când anumite procese experiențiale sunt legate de structură, ceea ce înseamnă că „Eu” și conținutul experienței sunt legate între ele; nu există spațiu din care „Eu” să poată ocupa diferite perspective asupra a ceea ce este experimentat. „Eul” simte întotdeauna același lucru cu aceste conținuturi și, uneori, încetează să se mai simtă pe sine: se identifică (sau se disociază) cu conținutul experiențial, aproape ca și cum s-ar îneca în el. Pierde custodia asupra sa, statutul său de subiect și, de aceea, Wiltschko (1992) a numit „Eul” identificat Ego. Ego-ul se comportă automat fără a reflecta. Are întotdeauna aceleași răspunsuri. Sare peste aspectele implicite ale situației și, prin urmare, nu poate fi modificat de aceasta.
O veche problemă între psihoterapeuți și oamenii cu înclinații spirituale poate fi rezolvată după cum urmează: da, vrem să scăpăm de Ego, dar nu de „Eu”. Chiar dacă este fuzionat temporar într-un „mai mult decât eu”, totuși ar fi de dorit sa numim asta, pentru că există încă cineva aici care trăiește, care este subiectul fuziunii în ceea ce este sub, peste, în spatele sau poate chiar în „Eu”. ( Wiltschko, 1992)
Focusing – Oriented Psychotherapy eliberează „Eu” -ul
Psihoterapia se referă la eliberarea „Eului” de limitele sale structurale. Această eliberare este ca un răsărit de soare interior. „Eul” apare în Ego și merge mai departe. Dintr-o dată există lumină iar lumea și spațiul interior capătă un aer proaspăt. „Eul” devine flexibil, poate percepe și este capabil să acționeze, este capabil să ia decizii și are voință. Acest proces se poate întâmpla brusc, dar nu este niciodată cu adevărat finalizat. Trebuie efectuat din nou și din nou, pentru o viață întreagă.
Faptul că „Eul” se re-identifică în mod continuu nu este ca o boală, ci mai degrabă un proces necesar de viață și învățare: așa ajungem să cunoaștem lumea interioară și exterioară. Numai prin atașamentul neobservat (sau, respectiv, prin detașarea cronică) de experiențiere și comportament, se dezvoltă unilateralitatea, prejudecățile, iluziile și așa-numitele „tulburări”. Focusingul – și acesta este un alt mod de a o descrie – este procesul de eliberare a „Eului” de Ego.
„Locuri” pline de speranță
Fenomenele legate de structură, cum ar fi simptomele sau așa-numitele „rezistențe”, „transferuri” și, într-un sens mai larg, „formațiuni de caracter” sau „tulburări de personalitate” sunt locuri în experiențiere care sunt deosebit de deranjante și inaccesibile, dar care, în același timp, au un potențial ridicat de dezvoltare: locuri pline de speranță în care procesele vieții s-au blocat și așteaptă să li se permită, în cele din urmă, să continue. Pentru aceasta, au nevoie de răspunsuri adecvate. Sarcina terapeutului este de a crea condițiile care să permită clienților să găsească aceste răspunsuri pe cont propriu și, uneori, terapeutul, ca înlocuitor, ar putea fi nevoit să le furnizeze pentru o anumită perioadă de timp.
In adevăratul sens al cuvântului centrat pe persoană – să ascultăm „eu” -ul clientului, cu alte cuvinte povestitorul și nu povestea – să ascultăm, să apreciem, să abordăm și să provocăm „eu” -ul este un deziderat major. Terapia prin Focusing este o călătorie de împuternicire care sprijină clientul ca persoană, astfel încât acesta să poată deveni subiectul lumii sale. Acest lucru este exprimat concret și variat prin conceptul de „spațiu” și prin practica de a-l crea, elibera și menține.
In Focusing, constructele referitoare la așa-numitele tulburări nu sunt concepte în ceea ce privește conținutul, ci în ceea ce privește procesul. De aceea nu este necesară elaborarea de categorii diagnostice și patologice. Aceasta ar fi o recidivă în epoca pre-rogersiană.
