În acest moment, ar putea fi mai clară ideea că Focusingul se poate integra și poate sprijini orice proces terapeutic. Deoarece Focusingul este un proces natural de schimbare, el își găsește locul în fiecare context clinic. Discutând despre modul în care Focusingul poate fi abordat împreună cu alte modalități terapeutice, nici Gendlin și nici alți teoreticieni nu au susținut că acestea sunt insuficiente sau incomplete; el a afirmat deseori că „focusingul reprezintă o intrare către un mod decisiv de a simți. Orice altă metodă lucrează mai eficient atunci când este adăugat Focusingul” (Gendlin, 1999), iar facilitarea conștientizării prin Focusing ar putea fi un adjuvant în susținerea modalităților folosite deja pentru atingerea obiectivelor terapeutice.
A.W.Cornell, în „Focusing in clinical practice”, cu privire la aspectele integrative în psihoterapie, nota: „a existat o perioadă în care se presupunea că a practica o modalitate de psihoterapie le exclude pe toate celelalte și că orice metodă pe care o foloseai trebuia să fie respectată cu strictețe. Cel puțin din anii 1980, acest lucru nu mai este valabil. Eclectismul este comun astăzi, așa cum este demonstrat și susținut de înflorirea unor organizații precum Societatea pentru Explorarea Integrării Psihoterapiei (SEPI). Marvin Goldfried (2001) a editat o colecție fascinantă de memorii ale psihoterapeuților care au descoperit în cursul carierei lor că trebuie să-și extindă modul de lucru dincolo de disciplina pe care au învățat-o prima dată. În aproape toate cazurile, rezultatul este un psihoterapeut cu o abordare mai eclectică, decât cineva care a trecut de la o fortăreață la alta.”
Prin urmare, nu este deloc atipic ca practicienii să întâlnească situații pentru care abordarea lor teoretică să nu fi dezvoltat conceptele sau metodele necesare sau, în momente mai filosofice, să ia în considerare posibilitatea ca procesul schimbării terapeutice și complexitatea funcționării umane să nu poată fi surprinsă în mod adecvat de școala lor de gândire particulară.” (Goldfried, 2001, în A.W. Cornell, 2013, p. 184). Rothschild (2000) subliniază importanța adaptării terapiei la client, mai degrabă decât invers. Din acest motiv, este important ca un psihoterapeut să fie familiarizat cu o serie de modele de tratament.
Prioritizarea persoanei în psihoterapie: Integrarea sensibilităților în diverse metode terapeutice
În aceeași linie de idei, Gendlin a subliniat de nenumărate ori că Focusingul nu este o metodă de sine stătătoare, ci trebuie combinată cu alte modalități sau, așa cum le numește el, căi („avenues”). El a plasat o valoare enormă asupra convingerii de a răspunde persoanei așa cum aceasta are nevoie să i se răspundă și, prin urmare, cel mai bine este ca terapeutul să fie familiarizat cu cât mai multe modalități posibile.
Toate orientările și procedurile interferează cu psihoterapia în măsura în care sunt ținute strâns, „nu sacrifica niciodată relația pentru o tehnică”, afirma Maggie Phillips (2000); iar prioritatea trebuie să fie acordată întotdeauna persoanei și legăturii permanente a terapeutului cu aceasta. Ca și procedurile, toate teoriile pot fi distructive, dacă ne lăsăm duși de iluzia că o persoană este ceea ce spune o teorie. O persoana este „cine”, nu „ce”. Această persoană este întotdeauna cea vie, în fața noastră Persoana este mereu proaspătă acolo din nou, întotdeauna mai mult decât idei și proceduri (Gendlin, 1996).
Un alt mod în care teoriile pot fi utilizate în mod abuziv este că acestea pot duce la pierderea imprevizibilității următorului crâmpei de diferențiere experiențială. După Gendlin, un pas sau doi la limita simțită a conștientizării („at the felt sensed edge”) poate aduce ceva nou și surprinzător din experiențe și evenimente aparent bine cunoscute.
Procedurile și teoriile sunt vitale, dar trebuie utilizate în legătură cu contactul nostru cu persoana respectivă. Apoi, ele pot duce la ceva ce putem încerca, fără a impune persoanei sau a pierde contactul imediat cu persoana. Ceea ce facem pe orice cale sau orice luăm din diferite metode trebuie să se potrivească condițiilor relaționale care descriu prioritizarea persoanei: „ În loc să combinăm proceduri contradictorii, combinăm sensibilități specifice. Opțiunile nu sunt contradictorii. Dacă avem sensibilități, ne găsim comportându-ne destul de natural pentru a ține cont de ele” (Gendlin, 1996, p. 173).
Cu privire la avantajele deconstruirii orientărilor teoretice, păstrând în același timp o viziune unificatoare, Gendlin scria: „Există motive întemeiate pentru a lucra pe toate căile. În prezent, majoritatea terapeuților lucrează doar pe câteva dintre ele. Unii terapeuți folosesc doar vorbirea, alții resping vorbirea și insistă asupra imageriei sau a jocului de rol. Unii lucrează în principal cu evenimente interacționale în relația terapeutică actuală. Unii își dedică cea mai mare parte a timpului viselor, examinând modul în care noul vis „comentează” asupra lucrului cu visul din ora precedentă. Terapia lor este în mare parte o „conversație cu visele”. Unii terapeuți corporali lucrează asupra mușchilor, ignorând semnificațiile vieții implicite în experiența corporală. Unii terapeuți petrec ora planificând ceea ce eu numesc pași de acțiune pe care clientul să-i facă în timpul săptămânii (de exemplu, în Terapia Comportamentală Operantă) pentru a remodela obiceiurile. Ei nu acordă atenție interacțiunii terapeutice ca sursă a succesului terapeutic. Unii terapeuți folosesc cognițiile mai degrabă decât sentimentele; alții iau în considerare doar sentimentele și numesc cognițiile „simpla intelectualizare”. Un motiv pentru a face o alegere este că diferitele căi par să nu meargă împreună: cum ar putea fi combinată terapia cognitivă cu sentimentele sau terapia musculară? Folosesc diferite părți ale persoanei. Am face bine să ne amintim că aceste căi sunt deja împreună în fiecare persoană. Toată lumea gândește și simte; are vise și provine dintr-o familie; are imagerii, amintiri și mușchi; și are obiceiuri și interacționează cu ceilalți. La o ființă umană, aceste funcții merg deja împreună. Deci, utilizarea lor ca și căi terapeutice poate și trebuie să meargă împreună.” (Gendlin, 1996, p.174). Autorul continuă:
„Teoriile diferitelor orientări nu ne pot spune cum funcționează împreună căile. Felt Sensul este cel care oferă această legătură crucială. Experiența este adesea gândită ca și cum ar consta doar din sentimente, interacțiuni, cogniții, amintiri, acțiuni, imagini și așa mai departe. Dar este într-adevăr împărțită în aceste mici pachete ordonate? Aceste tipuri de experiență par a fi separate una de cealaltă. O acțiune pare a fi o mișcare în spațiul exterior. Sentimentele par să aibă loc în interiorul individului. Evenimentele interpersonale par să se întâmple afară, cu alte persoane. Amintirile conțin evenimente din trecut. Definim pachetele separat. Dar sunt ele tot ceea ce inseamnă experiența?
Felt Sensul este o rețea experiențială care nu este divizată. În zona de graniță conștient-inconștient putem simți procesul experiențial în curs de desfășurare și este întotdeauna implicit intricat. Asta înseamnă că include o gamă întreagă de imagini, sentimente, acțiuni și așa mai departe, care nu s-au întâmplat niciodată ca atare, dar ar putea veni.” (Gendlin, 1996, p. 174).
Gendlin atrage atenția asupra aceestei schimbări fundamentale în înțelegere referitoare la situațiile și experiențele umane, asupra acestei rețele experiențiale implicit mai complicate; acest tip de proces central este întotdeauna în curs de desfășurare, în timp ce conține multe forme din trecut; are această calitate paradoxală de a fi mai mult decât format și încă neformat: „…dar numai dacă cineva își îndreaptă atenția spre el – și așteaptă – simte o formă și vine. Vine din (este Felt Sensul) ceea ce a fost acolo înainte, dar se poate simți venirea și simți că nu a fost deja acolo ca atare. Venirea sa este o schimbare corporală. Apariția unui Felt Sense este o schimbare fizică și există o schimbare suplimentară atunci când experiențele formate apar din el. Cuvintele sau imaginile care se relevă sunt adesea unice, creative și mai complicate decât experiențele obișnuite. Noile cuvinte, imagini sau emoții nu făceau deja parte din Felt Sense. Ele apar din el și totuși îl schimbă. Spunem că Felt Sense-ul resimțit este „dus mai departe” de ele.”
Metamodalitatea integrativă în psihoterapie și dezvoltare personală
Referindu-se, în continuare, la potențialul integrativ și de schimbare al procesului experiențial, Gendlin punctează:
„În absența unui Felt Sense, clientul poate trece de la o imagine de vis direct la un gând, apoi la o emoție și apoi la o acțiune. Cu toate acestea, toate cele patru vor exprima, de obicei, aceeași stare. Acestea nu oferă niciun drum către experiențe noi. Emoția nu duce de la sine la o emoție schimbată, nici la imagini care ar declanșa emoții diferite. Emoțiile, acțiunile, imaginile, gândurile și interacțiunile pot duce unele la altele, dar tranzițiile nu le schimbă. De obicei, schimbarea nu are loc ca urmare a acestor experiențe definite. Prin urmare, nu am vrea să încercăm să le combinăm, chiar dacă am putea. Am rata procesul de schimbare experiențială. Așa cum nu putem integra orientările sau procedurile fixe folosindu-le neschimbate, la fel nu putem integra diferitele tipuri de experiențe reprezentate de diferitele căi. Dar cum se îmbină și coexistă aceste tipuri de experiențe în fiecare persoană? Pentru a integra căile, atragem atenția asupra locului în care se unesc, care se află în procesul continuu, implicit de experiențiere; este întotdeauna mai mare și nu este divizat…Fiecare cale poate fi utilizată în raport cu rețeaua de experiențe din care face parte în mod implicit. Astfel utilizată, devine mai mare decât experiența formată. Fiecare este percepută ca ducând la marginea (at the Edge) de unde vine un Felt Sense. La rândul său, Felt Sens-ul nou și mai larg care vine poate da naștere unor experiențe noi pe fiecare cale.” (E. Gendlin, 1996, p. 175)
Focusingul, prin urmare, nu este în sine o modalitate de terapie, ci poate fi văzută ca un fel de metamodalitate, un mod de lucru care poate sta la baza și poate conecta orice fel de muncă pe care o facem. Când este adus Focusingul în practica psihoterapeutică (și nu numai), nu o tehnică este adusă, ci o perspectivă asupra naturii vieții umane, a modului în care corpurile noastre implică o creștere pozitivă în direcția unei vieți mai pline.
Focusing: Un mediul integrativ în psihoterapie pentru toate căile terapeutice
Așa cum putem cu ușurință deduce din găndirea lui Gendlin, Focusingul se pretează la a fi încrucișat (termenul lui Gendlin pentru un fel de proces de fertilizare încrucișată) cu aproape orice teorie sau abordare. Cu toate acestea, acest proces de integrare este destul de complex, deoarece Focusingul nu este, totuși, ceva adăugat pur și simplu, ca orice altă tehnică. El este un suport care informează modul în care un terapeut experimentează natura vieții umane și procesul de creștere și include ipoteze precum: a. Fiecare bucățică de experiență umană are un pas suplimentar de mișcare implicit în ea (forward movement). b. Corpurile noastre nu sunt mașini autonome, ci medii receptive deschise care înregistrează o cunoaștere vastă despre situațiile în care trăim. c. Suntem capabili să accesăm această „cunoaștere corporală”. (Preston, 2005, în A.W.Cornell, 2013, p.185).
Dincolo de aceste aspecte, doar unicitățile, disponibilitatea si creativitatea psihoterapeutului sunt cele care vor determina ce formă specifică va lua acest proces de „fertilizare încrucișată”, în termenii lui Gendlin, și cum anume va fi el adus în spațiul intersubiectiv al relației psihoterapeutice.
În „Focusing Oriented Psychotherapy”, el abordează însă, pe larg și ilustrativ, modul în care procesul fenomenologic, experiențial al focusingului poate fi un „mediu” pentru toate căile („avenues”) terapeutice: cognitiv-comportamentale, lucrul cu imageria, interpretarea experiențială a viselor, metoda jocului de rol din psihodramă sau gestalt terapie, lucurul cu corpul din orientarea somatică, Hakomi (Johanson și Taylor, 1988), catharsisul și metodele abreactive. (E. Gendlin, 1996, p.180)
