În Hipnoterapie, integrarea procesului de Focusing are o calitate multifațetată, plecând de la aspecte care țin de natura relațională și încorporată a transei și a sugestiilor hipnotice implicate, pâna la prelucrarea, procesarea și integrarea experiențială ulterioară a conținuturilor psihice relevate, în special prin lucrul cu imageria, cu visele, cu metaforele, cu simbolurile, pâna la viziunea mai largă și unificatoare asupra procesului psihoterapeutic și a naturii umane. O modalitate specifică, însă, prin care Focusingul poate fi folosit se referă, de exemplu, la psihoterapia stărilor eului.
S. Leutner și O. Piedfort -Marin, într-un articol publicat despre Ego State Therapy au surprins faptul că Watkins și Watkins au acordat puțină atenție dimensiunii expresiei corporale și prezentării senzoriale în conceptul lor despre stările ego-ului, chiar dacă munca lor conține, în opinia autorilor menționți, un apel inerent pentru lucrul corporal sau pentru lucrul cu conștientizarea corporală. În timpul în care și-au dezvoltat teoria, dimensiunea somatică a stării fondatoare a stresului traumatic nu fusese încă descoperită și nici nu fusese discutată suficient de serios în comunitatea psihoterapeutică, susțin însă S. Leutner și O. Piedfort -Marin.
Maggie Phillips (2000) a fost cea care a început să închidă acest decalaj. Din experiența ei cu pacienții care sufereau de durere cronică și din atenția deosebită pe care a acordat-o stărilor ascunse ale ego-ului, ea a început să integreze lucrul cu corpul ca o modalitate de a dezvolta un contact mai bun cu stările ego-ului care se prezentau doar prin simptome somatice, preluând concepte și cunoștințe din experiențierea somatică a lui Levine (1997) în tratamentul ei.
Influențată de tehnica Focusingului a lui Gendlin (1978), Elfie Cronauer (2016) a dezvoltat, de asemenea, o metodă de vindecare a expresiei somatice adesea perturbate a stărilor de ego traumatizate și a simptomelor asociate acestora. Ea observă mișcările și expresiile corpului foarte atent, căutând o ipoteză a expresiilor stărilor ego-ului sau a părților fragmentate. Atunci când clienții sunt invitați să exploreze simptomele, aceștia pot găsi o imagine, o voce sau o afirmație conectată la aceasta. În acest proces de jos în sus, în cele din urmă, o cogniție negativă se află la sfârșit, una care poate fi utilizată ulterior ca punct de plecare pentru procesarea traumei prin terapia stărilor eului și (sau) cu EMDR.
Luise Reddemann și Abordarea non-hipnotică în Lucrul cu Stările Ego-ului
În ultimii ani, Hartman (2015) a adăugat propriul model de lucru direct cu expresiile corporale, o derivare a SE a lui Levine, numită Soma, pe care a adaptat-o pentru lucru cu stările egoului. În concluzie, mai mulți teoreticieni și clinicieni ai stărilor eului au integrat corpul în conceptele de tratament ale stărilor, în conformitate cu noile înțelegeri ale implicării simptomelor somatoforme în tulburările legate de traumă (Nijenhuis, 1999; Van der Kolk, 2015). Psihotraumatologul german Luise Reddemann (Reddemann și Sachse, 1996) a propus conceptul de „starea ego-ului adult”, „sinele adult” sau „partea adultă” ca modalitate de abordare a pacientului. Definiția este simplă: „partea adultă” este clientul care vine la terapie. Ea nu exclude posibilitatea ca adultul să aibă unele dorințe ambivalente care ar putea avea legătură cu diferite stări adulte sau alte stări ale eului. Cu toate acestea, presupunând existența unei capacități integrative a sinelui adult, Reddemann ajută pacientul să consolideze aceste tendințe de la început, indiferent cât de mici ar părea să fie aceste tendințe (Reddemann, 2011). Principiul ei terapeutic fundamental este de a lucra cu clientul într-o manieră respectuoasă atunci când două persoane adulte se întâlnesc pentru a avea grijă de părțile interioare. Ea lucrează într-un manieră non-hipnotică, conștientă, ajutând clientul într-un dialog focusat să intre în contact cu părțile sale interioare, să le recunoască suferința și să le ajute să înțeleagă – mental, emoțional și la nivel corporal – că acum sunt îngrijite, fie de persoana adultă însăși, fie de ajutoarele interioare care sunt ori descoperite în cursul terapiei, ori stabilite special pentru aceste circumstanțe. Unul dintre cele mai importante instrumente ale sale este ca clientul să dezvolte și să construiască o relație cu așa-numitul observator, precum și cu observatorul observatorului, astfel încât să rezulte o autoreglare vindecătoare a impactului experiențelor dificile sau a traumei. În acest fel, se asigură că clientul este întotdeauna în control. În același timp, Reddemann propune ca terapeutul să fie prezent într-un mod foarte clar și practic, fiind un susținător al „copilului rănit” sau al părților infantile, precum și al sinelui adult, prin sprijinirea înțelegerii lor reciproce. Același lucru este valabil și pentru criticii interiori sau părțile care prezintă un comportament mai deranjant, precum și pentru interacțiunea lor în lumea interioară. Luise Reddemann este de părere că inducerea formală a transei nu este nici necesară, deoarece majoritatea pacienților traumatizați tind să fie oricum într-o stare de transă, și nici nu este recomandabilă, deoarece ar putea induce neajutorarea sau dependența de terapeut. Strategia ei este de a spori cooperarea cu clientul pentru a-i permite să se autoregleze în loc să facă ceva pentru client. Din același motiv, ea nu lucrează cu stări ale eului folosind diferite scaune, ci îi propune clientului să lucreze cu lumea interioară, pe „scena sa interioară” în care clientul poate comunica cu părțile interioare, cu sprijinul terapeutului. Acesta însoțește cu atenție clientul și tot ceea ce relatează, făcând oferte utile, eventual prin adăugarea altor perspective sau a unei perspective mai detaliate asupra părții interioare și a percepției părții. Acesta este modul în care Luise Reddemann își stabilește standardele de a nu interveni, de a fi plină de compasiune, de a respecta demnitatea celeilalte persoane și de a îmbrățișa cadrul intern de referință al acesteia.
Focusingul și Alte Terapii Somatice în Promovarea Integrării și Vindecării
Contribuția Focusingului și a altor terapii somatice la terpia stărilor eului poate, astfel, promova integrarea și repararea rănilor de atașament, ajutându-i pe clienți să își dezvolte propriul „sens” (specific) al Sinelui în interiorul relației terapeutice.
Există mult mai multe modalități de a combina Focusingul cu diferite metodologii decât ar putea fi redate acum: cu terapia orientată spre soluții (Bala Jaison, 2004), cu art terapia (Laury Rappaport, 2009) sau psihoterapia informată polivagal (Deb Dana, 2020). Focusingul este un portal, o poarta de acces, el, mai ales, atinge acel ceva care se simte „neclar”, „nediferențiat”, dar profund „în neregulă”, ca o trăire sau o simțire corporală că ceva este damnat, fara posibilitatea de a fi accesat sau schimbat. Este acel „ceva” care se simte captiv, fara ieșire, prabușit, imobilizat, disociat. Această activare ancestrală a energiei dorso-vagale „de dincolo” si „de dinainte” de cuvinte, prin Focusing, poate fi atinsă, conținută într-o nouă relație figură-fond și, treptat, metabolizată în „aici și acum”. Acest tip particular de prezență și ascultare ne poate duce mai departe, în locuri în care procesele de dezvoltare s-au oprit, iar înaintarea prin astfel de zone „fosilizate”, încremenite, este cea care poate sa imprime mișcarea si poartă cu ea experiența, energia și direcția vieții.
Focusingul, alături de tehnici creative (artterapie), împreună catalizează un proces puternic transformativ atunci cand felt sensul (de exemplu, felt sensul unei stări de activare autonomă) capată o expresie artistică vizuală, în timp ce Focusingul poate sa conecteze reprezentările creative cu experiența simțită corporal. Acest tip de simbolizare ar putea să capteze aspecte ale felt sensului care sunt „de ne-pus” în cuvinte, arhetipale, generaționale sau chiar transpersonale, devenind un punct tangibil de referință la care se poate reveni pentru a fi integrat, aducând, încă o dată, mișcare, deschidere, ancorare, elaborare, prefacere și continuitate.
Integrarea Focusingului cu Diverse Metodologii Terapeutice
Pentru a ne apropia de o concluzie, modul de a combina Focusingul cu orice altceva este de a reveni întotdeauna la conectarea cu experiența clientului, indiferent de ceea ce facem. Orice sugerăm, orice invităm clientul să spună sau să facă, orice oferim ca interpretare, dacă verificăm apoi cu clientul – și cel mai important, invităm clientul să verifice cu el însuși – cum a simțit, ce impact a avut, ce experiență este aici acum, atunci orice metodologie poate fi îmbunătățită cu acest proces de tip „life- forward” care aparține propriei experiențieri a clientului.
Dar un factor cheie în aducerea Focusingului în mediile clinice, poate cel mai important dintre toate, este, însă, capacitatea clinicianului de a fi prezent în interior și conștient de felt sens-urile sale.
Odată cu acest periplu ar putea fi mai clară metaperspectiva integrativă reprezentată de procesul de Focusing; ea nu se referă, totuși, atât de mult la metodă sau la potențialul ei eclectic, ci la asumptiile esențiale asupra organismului (corpului), asupra procesului de schimbare, de experiențiere, asupra rezilienței și asupra vieții inseși, în cele din urmă. Multe dintre acestea sunt în acord, așa cum am văzut deja, cu o serie de principii ale abordării ericksoniene dar și cu conceptualizarea hipnozei în termeni mai recenți, ca întâlnire fenomenologică sau ca experiențiere intersubiectivă încorporată, fundamentantă pe rezonanță empatică si susținută de neurobiologia sau neurofenomenologia transei naturaliste, in termenii propuși Varella.
Concluzie
În contextul mai profund și mai fluid al unei astfel de transe, filtrele realității și semnificțiile lor statice sunt slăbite, permițând unei experiențe să fie deconstruită si reconstruită în numeroase modalități noi. Mai mult, așa cum susținea C. Rogers, psihoterapia și, in extensis, hipnoterapia, „nu este o chestiune de a face ceva altcuiva”, ci de a elibera persoana pentru o creștere normală, armonioasă, autodirecționată, implicită procesului de experiențiere. Gilligan, puncta, într-una din cărțile sale, că, din această perspectivă, aspectele mai directive ale hipnoterapiei ericksoniene nu sunt nici necesare, nici de ajutor. El afirmă premisele unui Sine Relațional care oferă o modalitate de a gândi, de a percepe, de a experienția atât pentru terapeut cât si pentru client, și de a acționa. „Sunteți doi: relația este unitatea de bază”, scrie Gilligan, într-o simetrie extraordinară cu Gendlin: „Interacțiunea prima. Suntem Interacțiune”.
