“Hope beyond despair”
In ” The Mystical Power of Client Centred Therapy. Hope beyond despair.” profesorul Brian Thorn scria: psihoterapia centrata pe persoana este nu doar o abordare terapeutica bazata pe cercetarea empirica, ” dar si o cale mistica atat pentru psihoterapeut, cat si pentru client, o cale care nu implica nicio dogma, niciun guru si niciun exercitiu spiritual. Este nevoie doar de disponibilitatea ca doua persoane sa se intalneasca la un nivel relational profund, in timp ce una dintre ele este formata in practica de a oferi conditiile terapeutice de baza atat siesi, cat si celeilalte persoane care ii cauta ajutorul.”
Astzi, exista o intelegere din ce in ce mai mare a ideii ca relegia si spiritualitatea nu sunt, prin definitie, conectate; termenul de “spiritualitate” este folosit in mod obisnuit de persoanele care doresc sa isi afirme credinta intr-o realitate atotcuprinzatoare a unei ordini create si interconectate si percep fiinta umana ca fiind, in mod esential, misterioasa si imposibil de descris, in cele din urma, prin concepte biologice, psihologice sau sociologice.
Experienta unei intalniri relationale deschide calea catre intelegere si conectare profunda, transforma sentimentul de Sine al unei persoane, da nastere unei noi sperante, unei noi semnificatii.
Indiferent de terminologia – fie ea spirituala sau existentialista – utilizata pentru a descrie existenta acestui fenomen, ceea ce conteaza este recunoasterea faptului ca increderea in procesul psihoterapiei centrate pe persoana poate sa duca la experienta unei astfel de intalniri care este in sine transformatoare, pentru ca atinge esenta intima a personalitatii. O astfel de calitate transcendentala apare intr-o relatie caracterizata de empatie, acceptare, congruenta si de increderea profunda in abilitatea clientului de a se deplasa intr-o directie constructiva.
“Cand sunt in cea mai buna forma a mea ca facilitator sau ca terapeut, descopar o alta caracteristica. Imi dau seama ca atunci cand sunt cel mai aproape de sinele meu intuitiv, cand sunt, poate, intr-o stare de constiinta usor modificata, atunci, orice fac pare sa aduca multa vindecare. Atunci, simpla mea prezenta il ajuta si il elibereaza pe celalalt” (Carl Rogers, 1980)
Carl Rogers a numit aceasta atitudine prezenta, iar Brian Thorne a descris-o prin calitatile tandretii: terapeutul se afla in contact profund cu sinele sau intuitiv, loc din care ajunge si atinge esenta sinelui celeilalte persoane, intr-o stare modificata de constiinta asupra relatiei, alaturi de constientizarea de “a fi prins” in ceva mai mare. Aceasta stare este insotita de intelegere intuitiva, lipsita de efort, crestere profunda si vindecare. Atunci cand tandretea este prezenta, exista posibilitatea de a gasi intregirea, unitatea, si de a da drumul “paradoxului eliberator” (Thorne), cheia catre acceptarea de sine. Dupa Thorne, ramanem blocati in aspecte paradoxale ale fiintei noastre pe care le traim ca fiind contradictorii. A simti si a integra ambii poli ca aspecte complementare este eliberator, prezenta si tandretea dizolva incremenirea, frica, ne elibereaza emotional si deschide calea catre o viata autentica.
In practica psihoterapeutica, spiritualitatea nu este imediat accesibila (sub forma anumitor tehnici, exercitii sau ritualuri), ci este implicita procesului terapeutic sub forma posibilitatii; ea nu ne impune sa lucram intr-o maniera diferita decat o facem deja, sa adoptam metode sau insight-uri specifice altor discipline. Ea rezida in atitudinile fundamentale ale terapeutului si in profunzimea procesului terapeutic de schimbare, iar dimensiunea spirituala se releva prin problematica foarte reala a sensului pe care clientii o pot aduce in terapie, fie in mod direct, fie dincolo de “problema de prezentare” – si prin sensibilitatea terapeutului de a raspunde cu prezenta acestei solicitari existentiale: cautarea sperantei, in pofida lipsei de sens sau a disperarii. Dintr-o perspectiva clinica, in situatii de deteriorare severa, pacientul isi traieste suferinta cu atat de multa neputinta incat a fi prezent si a oferi prezenta, ca atitudine fenomenologica, este singura forma de asistenta psihologica posibila – ea ne provoaca umanitatea, implica acceptare si un profund respect pentru fiinta umana, indiferent de nivelul psihologic de functionare.
“Formulam ipoteza ca exista o tendinta formativa in univers care poate fi urmarita si observata in spatiul stelar, la cristale, la microorgansime, la viata organica si la fiinta umana. Aceasta este o tendinta evolutionara catre o ordine mai mare, catre o mai mare inter-relationare, catre o complexitate mai mare. La oameni, se extinde de la originea unei singure celule pana la functionarea organica complexa, catre o constientizare si o simtire la limita constiintei, pana la constienta organismului si a lumii exterioare, catre o constiinta transcendentala cu privire la unitatea sistemului cosmic, inclusiv a omului”(Carl Rogers, 1975).
Aceasta ipoteza postuleaza o tendinta care este mai puternica decat tendinta catre deteriorare sau entropie si creaza premisa pentru integrarea si reconcilierea a doua modalitati prin care pot fi percepute credinta si sensul: stiinta si spiritualitatea.
“Organismul uman este activ, in permanenta actualizare, si directional. Acesta este fundamentul pentru intreaga mea gandire”, nota Rogers. Tendinta la actualizare este o manifestare localizata a tendintei formative, “sursa cosmica a tendintei la actualizare, care actioneaza in interiorul individului”. Capacitatile innascute pentru vindecare sau pentru actiune constructiva sunt reflexia unei tendinte formative universale care determina ca tot ceea ce exista in natura – de la molecule pana la galaxii – sa evolueze catre o mai mare complexitate si sa isi extinda nivelele de constiinta.
Organismul nu are o tendinta la actualizare, el este o tendinta la actualizare, asa cum universul nu are o tendinta formativa, ci tinde sa se formeze sau reprezinta in sine tendinta de a se forma.
Desi Rogers nu a definit in detaliu calitatea ordinii pe care credea ca Universul o manifesta, nici scopul sau finalitatea catre care credea ca lumea tinde, el a sustinut ca exista atat ordine cat si scop si afirma:” ne apropiem, probabil, de stadiul cel mai avansat al abilitatii de a ne transcende, pentru a creea directii noi, mai spirituale, in evolutia umana.” (1979). Poate ca Elizabeth Kubler Ross reformuleaza cel mai concis acest mesaj, in ultima sa carte: “Singurul scop al vietii este sa cresti. Lectia finala este sa inveti cum sa iubesti si sa fii iubit neconditionat.”
Psihoterapia centrata pe persoana dezvaluie si reafirma, atat pentru client cat si pentru psihoterapeut, ca “singurul scop al vietii este sa cresti” si apoi initiaza procesul de a face posibila “lectia finala” prin intermediul capacitatii sale de a accesa “ceva mai mare” decat relatia in sine, o ordine superioara care ramane, fara indoiala, sursa acestei potentialitati.
Chiar daca a pastrat o atitudine spirituala asupra vietii, Carl Rogers a fost, in primul rand, un om de stiinta si un cercetator sistematic. In “Client centred Therapy”, cu privire la intreaga sa teorie asupra terapiei, el insusi afirma: este o ipoteza asupra relatiilor umane si intotdeauna va ramane asa. Ceea ce putem face, insa, este sa adoptam, cel putin provizoriu, aceasta ipoteza si sa o supunem testului, in propria viata sau in practica psihoterapeutica. Desi tendinta formativa sau tendinta la actualizare nu pot fi in mod definitiv confirmate sau infirmate, alegem sau nu sa credem, in lumina propriilor convingeri, experiente sau structuri de personalitate. Rogers reaminteste, totusi, chiar si celor care nu ii accepta ipoteza cresterii, de incredibila rezilienta a fiintelor umane.
