Notiunea de relatie nu poate fi inteleasa pe deplin fara ideea de contact (psihologic). Desi relatia este construita pe contactul interpersonal, acesta nu este pe deplin posibil daca o persoana nu se afla in contact autentic cu sine. Relatia este cu atat mai importanta mai ales atunci cand o persoana traieste o forma de stres sau a suferit o trauma (trauma este raspunsul la un eveniment resimtit ca profund tulburator, care copleseste mecanismele obisnuite de gestionare, de adaptare si reactie ale unei persoane, genereaza sentimente de neajutorare, diminueaza capacitatea de a simti un intreg spectru de emotii sau experiente si sentimentul identitatii de sine). Cand avem parte de suferinta fizica sau emotionala, incercam, instinctiv, sa ne aparam: desi acestea pot fi in prima instanta reactii fiziologice firesti ale sistemului nervos autonom, in timp si in lipsa constientizarii acestui mod de functionare, ele devin pattern-uri (tipare) automate, inflexibile, de reactie si relatie care ne limiteaza rezilienta si ne afecteaza starea subiectiva de bine.
Pentru o persoana lipsita de relatii sanatoase, astfel de aparari implica adesea evitarea, inchiderea in sine sau izolarea: ne ascundem de pericole sau impingem durerea in afara zonei constiente: negam ganduri, blocam sentimentele neplacute sau ne desensibilizam fata de suferinta fizica. Odata cu aceste procese, insa, vine pierderea unor parti din sine, dezvoltam tipare de compromis si modalitati de a experimenta, de a intelege si de a interactiona cu lumea care, pe termen scurt par sa rezolve tensiunea sau conflictele, dar, pe termen lung o perpetueaza, afectandu-ne, astfel, abilitatea de a fi in contact deplin cu experienta. Aceste tipare de compromis formeaza un scenariu de viata – un plan inconstient, un set interconectat de convingeri, de idei, emotii, amintiri, fantezii – care ne anticipeaza, ne modeleaza existenta si dau semnificatie relatiilor.
Nu atat trauma in sine afecteaza pe termen lung, ci trauma in absenta unei relatii protectoare, vindecatoare. Mai mult, trauma cumulativa a privarii de o relatie continua si consistenta este cel putin la fel de daunatoare ca o experienta traumatica acuta si devine, evident, antiteza contactului in relatie. Neintegrata, aceasta devine baza unui tipar care va continua sa se extinda, sa functioneze in afara sferei constiente si care, in cele din urma, va distorsiona perceptiile, va inhiba spontaneitatea si va limita flexibilitatea in relatie cu sine si cu ceilalti.
Simptomele incep ca strategii de aparare. Ele sunt manifestari exterioare ale distorsionarii realitatii si intreruperilor interne ale contactului care ne protejeaza de constientizari uneori dureroase. Psihoterapeutul il ajuta pe client sa readuca in zona constienta aspecte izolate ale sinelui, sa restabileasca contactul, sa amelioreze capacitatile persoanei de a procesa experientele. De ce nu o putem face singuri? Pentru ca suntem fiinte interactionale, iar acest proces se bazeaza pe cresterea constientizarii prin intermediul relatiei. Impreuna cu clientul, terapeutul creaza, dezvolta, si mentine relatia care devine, astfel, mediul dezvoltarii si al recuperarii.
Functia terapiei este de a intrerupe acest mod de constientientizare restrictionata si de contact auto-protectiv, de a oferi o relatie care ii va permite, care il va invita pe client sa devina din ce in ce mai angajat in contact, intern sau extern, sa dizolve schemele fixate si sa recupereze parti din sine care au fost scoase din constient sau, mai concret spus, de a schimba nivelul de functionarea al clientului de la „suferinta la sanatate”. Acest lucru nu se poate realiza in afara relatiei terapeutice. Contactul din acest tip de relatie particulara este cel care invita, faciliteaza, sustine constientizarea de sine, ofera o alternativa si o noua experienta relationala care, in cele din urma, va permite recuperarea integritatii sinelui.
Referinte:
Dincolo de empatie. O terapie centrata pe contactul in relatie. Richard G Erksine. Janet P. Moursund. Rebecca L. Trautmann
