„Această experienţă de a descoperi în interiorul propriei persoane atitudini şi emoţii care au fost experienţiate visceral si fiziologic, dar care nu au fost niciodată recunoscute în mod conştient, constituie unul dintre cele mai profunde şi semnificative fenomene ale terapiei.” (Rogers, 1951)
Implicitul, în filosofia lui Gendlin, se referă la ceea ce găsește la marginea sau la limita conștientizării (At the Edge).
Implicitul se referă la acel „ceva” care este „deja” și „încă nu este”. Limbajul implicitului este evocativul, expresivul, el atrage atenția asupra emergentului, ca sens simtit (Felt Sense).
Multe dintre prezentările și publicațiile despre Psihologia Sinelui vorbesc despre aspectele implicite (Beebe, et al. 2005; Lyons-Ruth, 1999; Burtman, 2005; Fosshage, 2005; Knoblauch, 2005; Stern, 2004). Efortul de a face inconștientul „conștient” a fost întotdeauna un sine qua non al psihanalizei, dar, acum, înțelegerea și atitudinile față de inconștient au fost revizuite radical. Inconștientul nu mai este imaginat ca ceva ascuns, întunecat.
Pe măsură ce suntem provocați de influențe postmoderne, cum ar fi teoria sistemelor dinamice nonlineare și teoria haosului, am devenit fascinați de complexitățile conștiinței – continuitatea și discontinuitatea ei, natura ei relațională, disponibilitatea și indisponibilitatea ei – și ale câmpului intersubiectiv. Poate că, în acord cu linia de gândire fenomenologică, o investigare a ceea ce vine din conștientizare reprezintă o modalitate de a explora natura conștiinței înseși.
Înțelegerea implicitului poate oferi o nouă bază pentru înțelegerea empatiei într-o lume postmodernă în care utilizarea empatiei ca instrument obiectiv de culegere a datelor este extrem de îndoielnică.
Explorarea Profundă a Implicitului în Psihoterapie: Metafore și Înțelegere Subsimbolică
Lynn Preston considera că înțelegerea cu privire la micro-mișcările procesului în psihoterapie pivotează în jurul accesării legăturii dintre implicit și explicit sau, cu alte cuvinte, in jurul experienței subsimbolice și simbolice, in timp ce Leeward definește sănătatea ca fiind vitalitatea unei astfel de legături.
Implicitul, acel „ceva” care este „deja” și „încă nu este” poate fi simțit, cu toate acestea, natura și mesajul său sunt ambigue; el nu este doar un conținut, este simțirea palpabilă a ființei și a câmpului intersubiectiv din care facem parte, este suficient de vast pentru a adăposti multe conținuturi, chiar aparent contradictorii, se deschide pe măsură ce devine simbolizat în cuvinte, imagini și gânduri.
Atrage atenția asupra emergentului, ca în metafora lui Stolorow despre orizonturile experienței – cerul care se luminează prezice venirea unei zile noi.
Uneori, implicitul este echivalat cu nonverbalul – dimensiunea „afectivă” a relaționării. Grupul Boston Study of Change folosește termenul „cunoaștere relațională implicită” pentru a vorbi despre lumea non-conștientă a așteptărilor relaționale, ca experiență interactivă care nu este simbolizată în cuvinte sau imagini. Daniel Stern vorbește despre implicit ca fiind „experiența neformulată” – o formă neinterpretată a acelor materiale brute, neprelucrate ale conștiinței, o experiență reflexivă căreia i se poate atribui, în cele din urmă, interpretări verbale și, astfel, adusă într-o formă articulată.
Implicitul este mai degrabă simțit, decât gândit, limbajul său este plastic, metafora, poezia, arta și gestul vorbesc direct despre cunoașterea implicită. Expresia artistică are puterea de a invoca ceea ce nu a fost transformat în cuvinte sau imagini și de a scoate acel ceva din masa incipientă, pentru a fi formulat, reflectat, procesat și simbolizat. Cu toate acestea, implicitul și metaforele sale sunt întotdeauna mai vaste și nu pot fi rezumate în nicio explicație.
Explorarea Continuității și Creativității în Filosofia Implicitului lui Eugene Gendlin
Filosofia implicitului a lui Eugene Gendlin este foarte cuprinzătore. Călătoria sa a început cu interesul pentru investigarea nu doar a ideilor pe care marii filozofi le-au dezvoltat, ci și a procesului prin care aceștia și-au descoperit sau au creat noi termeni și semnificații. El a vrut să găsească ușa prin care gândirea creativă intră în conștientizarea conștientă.
Ca urmare a muncii sale clinice, i-a devenit clar că în psihoterapie se lucrează cu „mai mult” decât doar cu gânduri și emoții, iar sentimentul acestui „mai mult” este destul de specific, el conține ideea de continuitate ca posibilitate și poate acționa ca un ghid pentru cuvinte și idei. Mai mult decât atât, la marginea gândirii (At the Edge), este ceea ce atingem și cea la care ne referim în timp ce căutăm după cuvintele potrivite pentru a exprima „ceea ce vrea să fie spus”. Filosofia lui Gendlin este o investigare a relației dintre cunoașterea implicită mai vastă și procesul prin care aceasta este simbolizată în cuvinte și imagini. Reciprocitatea dintre simțul corporal implicit și articularea explicită – „zigzagul”, așa cum îl numește el – este semnul distinctiv, marca operei sale.
Gendlin a fost influențat de filosofia lui Heidegger, unul dintre conceptele filosofiei lui este „Befindlichkeit”. Este un termen care depășește împărțirea obișnuită pe care noi o facem între interior și exterior, sine și alții, minte și corp, verbal și preverbal. Termenul „Befindlichkeit” indică natura holistică, dar complex întrețesută a acestui nivel. Ea cuprinde unitatea dintre a găsi și a face. Când momentul terapeutic este bogat și viu, analistul nu „atribuie” sens evenimentului, sensul reiese din acesta. Se simte ca și cum semnificația a fost „acolo” tot timpul, dar acesta este un moment creativ – un moment în care descoperirea și crearea sunt unul și același lucru.
Explorarea Intricăciilor Psihoterapiei și Filosofiei Implicitului lui Eugene Gendlin
Proiectul lui Gendlin de a înțelege „adîncirea în tărâmul mai extins aflat la marginea gândirii” se află în centrul contribuției sale în domeniul psihoterapiei, precum și al filozofiei. În conformitate cu studiile psihanalitice ale implicitului, accentul lui Gendlin este pus asupra modului în care putem găsi o modalitate de a accesa și utiliza acest „tărâm” mai vast. Una dintre observațiile sale cele mai utile este că emergentul are o senzație („feel”). Mulți terapeuți cu experiență cunosc și folosesc acest „simț”, dar funcționarea și implicațiile teoretice ale acestuia nu sunt adesea suficient articulate. Când suntem accordați empatic și rezonăm cu experiența clientului nostru, putem fi conștienți nu numai de cuvinte și conținut sau chiar de limbajul corpului și informațiile non-verbale, ci și de sentimentul, starea de spirit, simțul corporal care se manifestă în câmpul intersubiectiv.
Pentru Gendlin, psihoterapia este un fel de „poezie proastă”, el nota: „Vrem să împuternicim oamenii să vorbească de acolo – de unde nu există încă cuvinte publice. Psihoterapia încearcă să facă acest lucru tot timpul. Psihoterapia este un fel de „poezie proastă”, deoarece ne cere să luptăm pentru limbaj. În psihoterapie, putem simți cum limbajul este torturat pentru a se rearanja, astfel încât să apară o frazare nouă și ceva nou să poată fi spus. Vrem să împuternicim oamenii să facă exact acest lucru și, în acest proces, să deschidem un nou teritoriu.” Autorul numește acest nou teritoriu „Intricacy”, „the territory of intricacy”…Este un loc în care există mii de discriminări și detalii care nu au un limbaj public.”
Explorarea Profundă a Experienței Corporale și Implicite în Psihoterapie: Perspectivele lui Gendlin și Rogers
El considera că ne putem gândi doar la foarte puține aspecte în mod explicit. Toate celelalte sunt „cunoscute” într-un sentiment bogat, holistic al întregului context, pe care îl putem accesa doar în mod concret, corporal. Prin urmare, tot ceea ce înțelegem prin „corp” trebuie reformulat dincolo de ceea ce formulează fiziologia. Corpul viu este un sistem interacțional complex, trăim cu corpurile noastre și simțim în corpurile noastre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, precum și ceea ce suntem pe cale să spunem și să facem (Gendlin, 1962). Există un mod de a simți și de a patrunde în toată această complexitate, iar acest mod se numește Focusing și, pentru Gendlin, reprezintă esența schimbării terapeutice.
Despre implicit, cu alte cuvinte, a vorbit și Carl Rogers (1951), în câteva din cele 19 propoziții fundamentale pentru Psihoterapia Centrata pe Persoană:
XIV „Inadaptarea psihologică există când organismul neagă conştiinţei trăiri senzoriale şi viscerale semnificative, care ulterior nu sunt simbolizate şi organizate în gestaltul structurii self-lui. Când apar astfel de situaţii, există o tensiune psihologică de bază sau potenţială”.
XV „Adaptarea psihologică există când conceptul despre self este de aşa natură încât toate trăirile viscerale şi senzoriale ale organismului sunt sau ar putea să fie asimilate la nivel simbolic într-o relaţie consistentă cu conceptul despre sine.”
Rogers considera că, întotdeauna, în corpul uman are loc un flux al experienţierii către care individul se poate întoarce mereu ca la un referent, ca la un punct de reper, cu scopul de a descoperi semnificaţia acelor experienţe, (Rogers, 1980) iar căile prin care lupta pentru simbolizare se face văzută sunt multiple: vise recurente, amintiri, voci, viziuni. (J. Tolan, 2003)
