Atitudinea nondirectiva a psihoterapeutului
Atitudinea nondirectiva a psihoterapeutului este intim legata de practica psihoterapiei centrate pe persoana. Ea se refera la intentia acestuia de a crea un spatiu care sa ii ofere clientului cat mai multa libertate psihologica, la acceptarea modului in care persoana alege sa fie, sa se dezvaluie in terapie si descrie o stare interna a psihoterapeutului care insoteste o persoana in procesul sau, fara a incerca sa isi exercite puterea sau controlul asupra ei.
In teoria centrata pe persoana (numita uneori si psihoterapie rogersiana, centrata pe client sau nondirectiva), Carl Rogers a descris sase conditii necesare sau suficiente pentru ca o miscare pozitiva, in sensul cresterii, dezvoltarii, sa fie initiata in client. Prima conditie vorbeste despre stabilirea contactului psihologic si existenta unei relatii intre psihoterapeut si client; a doua si a sasea conditie se refera la starea de vulnerabilitate a clientului atunci cand decide sa initieze un demers terapeutic ( conditia 2), dar si la ce are nevoie sa perceapa, sa simta clientul din partea psihoterapeutului in timpul psihoterapiei: congruenta sau autenticitate, empatie si acceptare pozitiva neconditionata ( conditiile 3, 4 si 5).
Din aceasta perspectiva, atitudinea nondirectiva devine o consecinta fireasca a conditiilor necesare si suficiente: psihoterapeutul care simte o intelegere calda, plina de acceptare si reuseste sa transmita aceasta intelegere la un nivel perceptibil pentru client are, in mod implicit, o atitudine nondirectiva: psihoterapeutul intelege acest proces ca pe un scop in sine si nu ca pe o modalitate prin care isi propune sa determine un rezultat specific; acesta va dori ca persoana sa fie responsabila pentru calatoria ei, sa o insoteasca in acest proces cu acceptare si intelegere, fara sa interfereze, insa, cu directia pe care aceasta incursiune o poate lua.
Simplul fapt de a fi in terapie poate face o persoana sa se simta vulnerabila si expusa privirii celuilalt; prin asumarea unei atitudini nondirective, psihoterapeutul isi doreste sa il elibereze pe client de puterea pe care ar putea sa o exercite fata de el, o putere inerenta atat rolului de „specialist”, dar si dinamicii relationale, in care atentia este indreptata doar catre client, in timp ce terapeutul este protejat de aceasta forma de vulnerabilitate. El alege aceasta maniera nondirectiva de a fi cu clientii nu doar pentru ca cele sase conditii terapeutice postulate de Rogers reprezinta o baza suficienta pentru psihoterapie, ci pentru ca ele transmit o forma profunda de respect pentru persoana, inteleasa ca o fiinta umana integra, autonoma, capabila de autodirectionare. In practica, atitudinea nondirectiva are implicatii etice, iar alegerea de a fi martorul experientei unei alte persoane si de a o insoti in acest fel este strans legata de premise valorice, precum respectul sau dreptul la autonomie.
A avea o atitudine nondirectiva nu presupune, totusi, credinta ca nu avem o influenta asupra celorlati, ca psihoterapeutul nu influenteaza clientul sau ca nu este implicat si nu isi asuma responsabilitatea interpersonala. Atunci cand doi oameni se afla intr-o relatie, se vor influenta; nondirectivitatea nu implica incercarea psihoterapeutului de a-si diminua influenta ci, mai exact, intentia de a se abtine sa isi exercite influenta in sensul unei „agende” stabilite de terapeut pentru client; atitudine nondirectiva vorbeste despre faptul ca psihoterapeutul nu investeste in prefigurarea unui rezultat de dorit pentru client, el nu are scopuri pentru acesta, nici in sedinta, nici pentru viata si accepta scopurile clientului ca fiind singurele relevante pentru psihoterapie. Atunci cand un psihoterapeut, indiferent de forma de psihoterapie, raspunde fiecarui client pe baza evaluarii a ceea ce reprezinta bunastarea persoanei, ii limiteaza atat libertatea de a folosi sedintele de psihoterapie int-o maniera particulara, dar si liberatatea de a actiona in afara terapiei. Atentia terapeutului se concentreaza pe crearea unui mediu care sa ii faciliteze clientului accesul la resursele latente prin care sa ajunga la rezultatele dorite, si nu pre rezultatele in sine.
Desi a lucra intr-o maniera nondirectiva poate fi de multe ori o notiune inteleasa gresit, ca atitudine care limiteaza modul de a fi al uni psihoterapeut in relatie cu clientul, desi raspunsurile si reflectarile empatice fac parte din modul obisnuit de a fi al psihoterapeutilor centrati pe persoana, dialogul interactiv, verbal si nonverbal, este adesea intens, nuantat si viu in continut. Stilul personal al fiecarui psihoterapeut se releva in relatie cu diversitatea oamenilor care aleg sa vina la psihoterapie; cum se traduce, in mod concret, atitudinea nondirectiva in practica psihoterapeutica este greu de pus in cuvinte si nu exista un sablon; pe masura ce si psihoterapeutul devine din ce in ce mai familiar cu felul de a fi, de a functiona, al clientului, sinele subiectiv, spontan, al psihoterapeutului se dezvaluie, de asemenea, in interactiune. In cadrul propriilor limite interne sau circumstantiale, psihoterapeutii centrati pe persoana sunt deschisi, receptivi si responsivi la solicitarile si intrebarile clientilor, pentru ca a proceda altfel ar fi incongruent cu experimentarea acceptarii pozitive neconditionate fata de client.
Imersia in experienta celeilalte persoane, alaturi de respectul pentru capacitatea persoanei de a se directiona, il poate conduce pe psihoterapeut in situatii si interactiuni surprinzatoare, dar si provocatoare, din perspectiva gandirii clinice. In esenta, natura psihoterapiei centrate pe persoana este definita de cele sase conditii necesare si suficiente, si nu de indicatii sau ghiduri cu privire la ce tip de raspunsuri ar trebui sa formuleze un psihoterapeut, prin urmare interactiunea nu este lipsita de provocari sau dileme clinice. O provocare comuna pentru un psihoterapeut centrat pe persoana ar putea fi situatia in care clientul solicita rezolvarea unei probleme, fara a dori sa se implice intr-un demers terapeutic care implica cresterea sau dezvoltarea personala. A ramane in interiorul cadrului de referinta al clientului faciliteaza explorarea si este, adesea, satisfacator pentru nevoia sau solicitarea clientului. Ceea ce conteaza, in cele din urma, este „atitudinea si orientarea” psihoterapeutului fata de persoana din fata sa.
Avand in vedere implicatiile generale ale psihoterapiei ca proces de influentare, numeroase efecte negative pot aparea din intentia constructiva de a stabili, de exemplu, scopuri terapeutice: clientii se pot simti evaluati, judecati, distrasi de la procesul introspectiv in care se afla, isi pot pierde sensul auto-directionarii si sentimentul de putere; locul controlului poate fi mutat catre psihoterapeut, clientii pot deveni confuzi sau defensivi in legatura cu intentiile psihoterapeutului, atunci cand percep ca acesta are o „agenda” separata de lucru (Brodey, 1999). Cu privire la aceste aspecte, Marjorie Witty (2004) subliniaza „importanta dreptului unei persoane de a refuza” (interventiile, autodezvaluirea, discutarea unor teme specifice). Din moment ce psihoterapeutul centrat pe persoana este inspirat sa urmeze directia pe care clientul o stabileste, el este dedicat, in aceeasi masura, sa potenteze libertatea psihologica clientilor; „puterea” psihoterapeutului fata de client creaza posibilitatea de a face rau persoanei care se afla intr-o relatie psihoterapeutica, independent de teoria orientarii. Indiferent de prejudiciile pe care le-ar putea produce clientilor, unii autori sugereaza ca multe dintre acestea pot fi evitate atunci cand psihoterapeutul nu se abate de la o abordare nondirectiva si de la acceptarea si intelegerea empatica a manierei centrate pe client; astfel, prin diminuarea puterii pe care ar putea sa o exercite, sansele ca persoanele sa nu simta ca integritatea le-a fost prejudiciata in vreun fel devin mai bune. In pofida acestor lucururi, psihoterapeutul nondirectiv alege sa nu aiba in centrul preocuparii sale ideea de a nu face rau unui client, ca meta-scop al terapiei, in aceeasi masura in care scopul de a promova bunastarea unui client anume poate intra in conflict cu pozitia de respect pentru independenta si autonomia persoanei.
In cele din urma, atitudinea nondirectiva in psihoterapia centrata pe persoana este un principiu etic care are in vedere autonomia persoanelor, increderea in procesul clientilor, respectul pentru dreptul de a-si determina propriul mod de viata si exprima angajamentul terapeutului de a evita subminarea puterii personale a clientului. In acest sens, Rogers a sustinut ca premisa tendintei la actualizare reprezinta o provocare pentru nevoia de a-i controla pe oameni, contestand tocmai „viziunea ca natura individului este una in care nu poti avea incredere, ca acesta trebuie directionat, instruit, recompensat, pedepsit si controlat de catre aceia care au un statut mai inalt” (1978)
Totusi, cu referire la dinamica de putere din relatia psihoterapeutica, Rogers nota: „aceasta este o realitate doar cand este privita din afara…este experienta mea …ca nu are nimic de-a face cu relatia care se formeaza in terapie. Ea este ceva imediat, actual, egal, o intalnire intre doua persoane, pe o baza egala…”
Referinte
The nondirective attitude in client centred practice: a few questions
December, 2012. Person Centred and Experiential Psychotherapies. 11 (r): 289-303. Kathry Moon. Bert Rice
