Modelul dual continuu al sanatatii mintale si perspectiva centrata pe persoana
In paradigma conventionala, sanatatea si tulburarile mintale sunt reprezentate sub forma unui continuum, iar accentul este pus pe absenta sau prezenta simptomelor patologice. In contrast, o perspectiva teoretica actuala propune si promoveaza un model dual continuu, in care sanatatea mintala nu mai este inteleasa sau echivalenta cu lipsa tulburarilor mintale. Aceasta recadrare sustine ca sanatatea mintala este o stare completa si ar terbui privita ca un “sindrom” care include atat prezenta unei stari de bine emotionale, dar si o stare de bine psihologica si sociala, fara sa se rezume numai la “absenta” tulburarii: astfel, o axa a modelului indica prezenta sau absenta sanatatii mintale, iar cealalta prezenta sau absenta tulburarilor mintale. Prin urmare, sanatatea mintala devine un fenomen multidimensional care implica aspecte intricate cu privire la functionarea psihologica, sociala si, nu in ultimul rand, cu privire la starea subiectiva de bine, cel mai puternic predictor atat pentru tulburarile mintale, cat si pentru o stare de sanatatea mintala pozitiva.
Sanatatea mintala a fost, de mult timp, definita prin absenta psihopatologiei (de exmplu, a depresiei sau anxietatii); totusi, absenta tulburarilor mintale, dintr-o perspectiva psihologica asupra dezvoltarii de-a lungul intregii vieti, poate fi doar o consecinta secundara sau un rezultat mai putin important atunci cand avem in vedere aspectele esentiale ale sanatatii mintale pozitive: sentimente de satisfactie legate de viata, functionare individuala in sensul auto-actualizarii, realizarii de sine, sau functionare sociala resimtita ca avand valoare personala sau aducand o contributie in comunitatea din care cineva face parte.
Modelul dual continuu implica ideea ca sanatatea si tulburarea mintala, desi dimensiuni distincte, sunt fenomene interconectate, iar absenta psihopatologiei nu indica, neparat, o stare de sanatate mintala mai buna: o persoana care se confrunta, la un moment dat, cu simptome psihopatologice poate, totusi, sa experientieze o stare de sanatate mintala pozitiva, descrisa prin cele trei aspecte definitorii (stare emotionala de bine, functionare psihosociala in termeni de auto-realizare si implicare sociala). Desi are consecinte importante asupra functionarii individuale si sociale, tulburarea mintala reprezinta doar o mica parte din imaginea psihologica de ansmblu, pe masura ce parcurgem etapele si stadiile firesti ale vietii, iar a trai in absenta sau cu mai putine simptome psihopatologice nu implica, in mod necesar, experienta unei stari de sanatate mintala mai bune. O stare de sanatate mintala resimtita ca pozitiva, prin prisma acestui model, ajuta sa previna evolutia anumitor tulburari psihice si contribuie la parcursul de recuperare prin reducerea duratei, a severitatii afectiunii sau a recaderilor.
Aceasta perspectiva, sustinuta deja de numeroase studii stiintifice (Compton et al. 1996; Greenspoon and Saklofske 2001; Headey et al. 1993; Masse et al. 1998; Suldo and Shaffer 2008, Keyes 2006 Westerhof and Keyes 2008), nu poate ramane fara implicatii nici pentru cercetarea in domeniul sanatatii mintale, nici pentru practica psihoterapeutica. Ea trebuie sa extinda scopul psihopatologiei traditionale de a evalua si elimina semne si simptome de intensitate clinica cu ideea fundamentala ca procuparea pentru aspecte valoroase care circumscriu sanatatea mintala pozitiva, dincolo de tratarea simptomelor, poate facilita un proces de recuperare mult mai profund si semnificativ, reducand, in acelasi timp, probabilitatea recaderilor (Slade, 2009).
Din perspectiva acestor contributii, aplicarea exhaustiva a paradigmei biomedicale in domeniul sanatatii mintale pare mai putin productiva – un diagnostic a fost pus, atunci, cu siguranta, vom reusi sa tratam abnormalitatile sau sa corectam procesele patologice din subiacent cu pastila, interventia potrivita sau rezolutia rapida pentru probleme sau dileme bine definite. In comparatie cu “a trata”, “limbajul” vindecarii holistice suna, astfel, mai putin atractiv. Vindecarea holistica incorporeaza dimensiunea corporala, mintala, spirituala, dar si ideea de procesualitate; ea nu este un eveniment discret, care se intampla la un moment dat in timp, ci un proces continuu, fara un rezultat prefigurat. Calatoria prin viata poate fi vazuta ca un proces de actualizare, ca un proces care tinde catre “unificare”, si este influentata de nenumarati factori sau relatii care faciliteaza sau impiedica acesta desfasurare naturala.
A trata implica interventia specifica asupra unei parti disfunctionale a corpului sau a mintii, presupune corectarea unui deficit de structura sau functie, cu scopul de a re-aduce la normal ceva ce este considerat anormal. Tratamentul, conceptualizat astfel, devine incompatibil cu ideea multidimensionala a vindecarii holistice sau a recuperarii.
O persoana cu o tulburare mintala se poate recupera chiar daca tulburarea nu este “vindecata” (in sens strict medical). Recuperarea inseamna a trai o viata satisfacatoare, plina de speranta, in pofida limitarilor cauzate de boala. Ea presupune crearea unui nou scop si sens al vietii, pe masura ce o persoana se dezvolta dincolo de efectele catastrofale ale unei tulburari mintale. (Anthony, 1993)
Acesta este un model al practicii bazate pe valori (value based practice), mai degraba decat o practica bazata pe dovezi (evidence-based practice), orientata catre nevoile persoanei, se concentreaza nu pe deficit, ci pe resurse, si aspira in mod autentic sa ii redea puterea si sa faciliteze capacitatile innascute pentru recuperare.
In esenta, sanatatea mintala circumscrie realitatile subiective ale pacientilor, dimensiuni sociale, culturale, religioase si nu se limiteaza doar la o stare mintala evaluata in mod “obiectiv”. Sanatatea mintala poate sa existe indiferent de prezenta sau absenta unei tulburari mintale; ea implica abilitatea de a supravietui durerii sau dezamagirii, abilitatea unei persoane de a invata sau a se dezvolta pe masura ce situatiile de viata se schimba, abilitatea de a sustine relatii personale semnificative sau de a avea un sentiment al autonomiei personale.
“A fi sanatos nu inseamna sa corespunzi unor norme stabilite, ci sa iei tot ce este mai bun de la viata, indiferent de circumstantele in care cineva se afla cineva, inclusiv acelea care, in termenii unor norme stabilite, ar putea parea grav afectate sau nesanatoase.” (Boyd, 2000)
Psihoterapia centrata pe persoana foloseste limbajul recuperarii si al vindecarii holistice si apreciaza conceptul de sanatate mentala preocupat de potentialul si capacitatile persoanei, mai degraba decat de dficit. In incercarea de a intalni persoana in totalitatea ei si de a-i respecta unicitatea, abordarea centrata pe persoana adopta o pozitie anti-reductionista, in opozitie cu ideea de a trata aspecte anormele sau de a indeparta simptomele dificile si dureroase, care pot fi, de fapt, fatete ale procesului de vindecare: “poate ca trairii interioare ii trebuie permis accesul de a exista in constiinta, in timp ce clientului ii este oferita o acceptare calda si senzitivitate empatica cu privire la ceea devine prezent” (Bryan-Jefferies, 2005). Simptomelor nu le sunt atasate judecati de valoare si nici nu sunt interpretate ca fiind ceva negativ, care trebuie eradicat, iar a fi acceptat si inteles, nu doar cu conditia indepartarii simptomelor, fara a simti nevoia de a schimba ceva, devine in sine o experienta umana eliberatoare.
Desi nu se concentreaza in prima instanta pe inlaturarea simptomatologiei, cu dorinta de a o indeparta, scopul larg al psihoterapiei centrate pe persoana sau al psihoterapeutului este ca, prin intermediul relatiei, sa ofere conditiile care permit schimbarea constructiva a personalitatii, sa redea puterea persoanei de accesa resursele care se afla in interiorul sau, de a facilita tendinta catre crestere si actualizare, de a initia un proces prin care persoana poate sa devina tot ceea ce este capabila sa fie. Nici diagnosticul, nici severitatea tulburarii nu determina daca o persoana este potrivita pentru psihoterapia centrata pe persoana, atata timp cat contactul psihologic este stabilit. Chiar si asa, pre-terapia, o contributie recenta in psihoterapia centrata pe client, ofera o metoda de a lucra cu persoanele a caror functie de stabilire a contactului psihologic este afectata. Desi exista, deja, numeroase dovezi ca psihoterapia centrata pe persoana poate fi practicata cu persoane care sufera de tulburari psihologice profunde, ea nu aspira, in esenta, sa “trateze”: “intr-adevar, conceptul de tratament este destul de strain abordarii pe care am ajuns sa o luam in considerare”, scria Rogers (1951).
Ea este “mai degraba un punct de vedere care, in mod fundamental, ar putea fi aplicat tuturor oamenilor, chiar daca s-ar putea sa nu rezolve toate problemele sau sa nu ofere tot ajutorul de care are nevoie o anumita persoana” (Rogers, 1951) si nu se pozitioneaza ca o alternativa care concureaza cu tratamentele traditionale, atunci cand aceste tratamente par necesare.
Referinte:
Humanising Psychiatry and Mental Health Care: The Challenge of the Person-Centred Approach, CRC Press, 2007;
https://www.researchgate.net/publication/340439425_Mental_Health_andor_Mental_Illness_A_Scoping_Review_of_the_Evidence_and_Implications_of_the_Dual-Continua_Model_of_Mental_Health
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2866965/
https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/14623730.2011.9715646
